Lipsa de încredere în propria persoană, starea intensă de anxietate și agresivitatea sunt cele mai frecvente ” urmări ” ale unei copilării în care cel mic nu a fost înțeles, ascultat și iubit de către părinți. Poate la prima vedere va părea dură această afirmație. Toți părinții își iubesc copiii, nu? Totuși, din diferite motive, părinții aleg să nu le arate propriilor copii acest lucru. Intenționat sau nu, acest lucru se întâmplă frecvent.
Dincolo de traumele ce au un impact emoțional extrem de puternic pe termen scurt și lung ( pierderea unui părinte sau abandonul ), există și altfel de traume ce aparent sunt inofensive. Acestea însă construiesc încet încet, zi de zi, un adult agresiv, lipsit de încredere, superficial și cu tendințe depresive.
Vorbim aici în special despre relația părinte – copil. Informațiile pe această temă sunt doar la un click distanță. Vei găsi multe articole pe această temă în mediul online. Din acest motiv, pentru a simplifica lucrurile, am ales ca în acest articol să dăm exemple clare de traume din copilărie. Acestea sunt descrise chiar de către acei copii, deveniți acum adulți.
Liviu Mitran (39 de ani), din București
„Am trăit în epoca în care părinții habar nu aveau ce dureros poate fi pentru un copil să fie comparat cu altul, mai bun. Ei credeau, probabil, că așa ne motivează. Știu că mulți făceau așa, auzeam asta la prietenii mei. Îmi amintesc și acum că eram gelos pe un copil din vecini pentru că mama îmi spunea că el știa literele și eu nu, că el spunea «Sărut-mâna!» vecinelor și eu nu sau că el lua note mai bune la școală.
Aveam aproape aceeași vârstă, învățam în clase diferite în aceeași școală și îl uram din tot sufletul fără ca el să-mi fi făcut ceva.
Copil fiind, gândeam că din cauza lui îmi spuneau ai mei că nu sunt capabil să învăț bine, că nu sunt politicos sau că i-am făcut de râs la ședința cu părinții. Până în adolescență, încercam mereu să-i mulțumesc și chiar făceam eforturi, dar cumva, lucrurile nu ieșeau așa cum voiam și tot o dădeam în bară. Ca adolescent, am fost un răzvrătit, am început să ripostez când mă jigneau, îmi spuneau că nu sunt capabil de nimic și că voi fi un ratat.
Am făcut facultatea pe care și-au dorit-o ei, dar nu am profesat niciodată în domeniu.
De fapt, multă vreme nici nu am avut un domeniu al meu, am schimbat joburile ca pe șosete. Nu mă simțeam stăpân pe niciunul, nu aveam încredere în mine că pot să fiu bun la ceva anume. Am stat fără serviciu aproape un an, timp în care am fost nevoit să le cer bani chiar părinților. Le-am confirmat că sunt ratatul care mă credeau, iar asta m-a băgat în depresie. Omul echilibrat și puternic de azi am devenit datorită unei prietene psiholog”.
Ramona Tatu ( 38 de ani ), din București
„Am crescut într-o casă în care nu îmi amintesc să fi auzit nici măcar în șoaptă un «Te iubesc!». Sunt copilul unor părinți care nu au știut sau nu au putut să-și exprime, verbal și fizic, afecțiunea pentru mine și pentru fratele meu mai mic. Aș putea număra pe degete îmbrățișările lor. Poate că au existat pe vremea când eram un bebeluș drăguț și cuminte, dar nu am asemenea amintiri de la vârste mai mari.
Am 38 de ani acum, dar am rămas copilul care așteaptă mereu acel «Te iubesc!»
Sunt copilul acela care încă tânjește după îmbrățișări și sărutări. Problema și mai gravă este că am preluat și eu această dificultate de a mă exprima emoțional în relația de cuplu. Acest «Te iubesc!», care pentru unii vine natural, este cel mai greu lucru pe care trebuie să-l spun.
Îl simt, iubesc, dar parcă îmi rămâne blocat în gât. Am fost rece în multe relații și cred acum că de aceea am fost părăsită de mai multe ori. Am ajuns la psiholog după ce am făcut o depresie și acum învăț cu ajutorul lui să îmi recunosc emoțiile și să mă deschid în fața celor dragi mie. Practic, la vârsta aceasta învăț să ofer afecțiune!”.
Monica Tolan, ( 43 de ani ) din Timișoara
„Aseară am vrut să ne uităm la un film, eu și fiul meu în vârstă de 15 ani. Am remarcat că e destul de apatic, că tot insista să schimbăm filmul, dar eu am insistat să vizionăm filmul cu marele câine roșu, să îi dăm o șansă. La un moment dat am exclamat eu: Bietul cățel, a rămas fără mama lui!, la care fiul meu m-a rugat ” Te rog nu mai spune asta și hai să schimbăm filmul „. Nu i-am acordat prea multă atenție, în sinea mea m-am gândit că îl va captiva. Și l-a captivat.
Însă după vreo 10 minute mi-a spus așa din senin:
” Știi cât de singur mă simțeam când plecai seara la muncă? Mereu plecai și eu rămâneam singur și plângeam după tine. După aia aveam coșmaruri, visam că te căutam, voiam să ajung la tine și nu găseam niciodată ușa corectă”.
Parcă m-a trăznit în cap, la propriu. Am lipsit multe seri, multe nopți din viața copilului meu. Lucram sau mai ieșeam seara cu prietenii, el rămânea cu mama mea, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea rămâne cu o traumă din cauza aceasta.
Petreceam foarte mult timp împreună noi doi și am fost în locuri minunate în fiecare an. Totuși, fiul meu în prezent își amintește de acel „abandon”, iar eu aseară m-am simțit mizerabil deși tot ce am făcut a fost pentru noi, să ne fie nouă bine. Și aș da orice să pot schimba ceva din trecut.
Concluziile le tragem fiecare dintre noi, în funcție de propriile experiențe. Acest articol nu a fost scris pentru a judeca, critica și acuza părinții care au crescut conștient sau nu copii cu traume. Părinții sunt și ei cel mai probabil victime la rândul lor. Articolul se vrea a fi un reminder a faptului că trăim printre acești oameni care duc lupte grele cu ei înșiși. Este un reminder că lucrurile nu au fost ok așa. Un reminder că trebuie să ne lăsăm copiii să fie copii. Și mai important însă, să fim și noi copii alături de ei. Să vedem lumea prin ochii lor. Să le spunem în fiecare zi cât de mult îi iubim și cât ne norocoși ne simțim că îi avem în viața noastră.
Fiind pe aceeași temă, te invit să citești și mesajul extrem de emoționant al unei fiice pentru mama sa. Click aici pentru detalii.
