Nașterea unui copil, indiferent de modul în care se desfășoară presupune, inevitabil, durere. Pentru femeile care pot să nască natural, opțiunea de luat în calcul pentru a diminua durerile este, o naștere naturală în apă.
Nașterea în apă nu este doar un moft. Așa cum o baie lungă și relaxantă este alegerea perfectă după o zi obositoare și stresantă, în cazul unei nașteri în apă, efectul asupra minții și asupra corpului este același. Apa relaxează întreg corpul și mintea.
Roxana, o femeie superbă și mamă de fetiță ( născută în urmă cu câțiva ani prin operație de cezariană ), a ales să nască al doilea copil natural, în apă, la Armonia Hospital, în Constanța. Experiența emoționantă a nașterii a fost povestită în mediul online chiar de tânăra mămică și o poți citi în continuare:
Pe la ora 19:00 încep contracțiile intense. Sau cum credeam eu atunci, că alea ar fi intense. Haha, Roxana, ce funny erai! :)) Se repetau la 3-4 minute și durau 30 de secunde, timp în care nu puteam vorbi. Stăteam pe mingea de travaliu, respiram așa frumos, și le gestionam tare bine, ptu ptu să nu fie cu deochi. :)) Credeam că așa vor fi până la expulzie, clar nu știam ce mă așteaptă. 🤪
Contracțiile devin din ce în ce mai intense
Evit intenționat să folosesc cuvântul “dureroase” și o convingem pe Carmen (doula) să rămână să doarmă cu mine.
Amândouă ațipeam, dar ne trezeam aproape la fiecare contracție intensă. Aproape de ora 5 dimineața când deja nu mai rezistam, pentru că simțeam că vreau să împing pe contracție, hotărăsc cu doula să mergem la spital.
Ajungem la spital la 5:20 dimineața cu contracții atât de dure, încât nu mă pot mișca niciun milimetru pe contracție. Faptul că simțeam să expulzez pe fiecare contracție mă făcea să mă gândesc că am deja 7-8 cm dilatație.
La spital mă preia moașa Ana, vine și dra dr Nirvana (care era de gardă, și era din echipa doctorului meu, Mohamed Zaher), îmi face un tușeu să vadă dilatația. Când aud că am doar 2 cm dilatație după o noapte așa intensă, mă blochez psihic. Mă gândeam cum o să rezist să mă mai chinui ore bune până la aproximtiv 10 cm dilatație.După o oră, ca să mai atenuăm un pic intensitatea contracțiilor, mă mut în bazinul cu apă.
Sunt foarte slăbită (nu doar de la anemie ci și de la noaptea nedormită și epuizantă). Ațipesc pe pauze, și mă trezesc mereu pe contracții. Alin e lângă mine încontinuu, mă ține de mână și îmi face cu evantaiul. Nu suport să se oprească nicio clipă din a-mi face vânt.
Ca să nu pierd dilatația, ies din apă și mă mut în rezerva care era fix lângă sala cu bazinul. Rezervă în care am “locuit” apoi toți 3 în următoarele 3 zile, dar eu nu mi-o amintesc deloc de când eram în travaliu. Nici nu știu dacă lumina era stinsă sau aprinsă.
Urmează clipe de chin
Nu pot sta în picioare, mă fac covrig pe fiecare contracție, încerc să respir și să îmi las fața relaxată pe contracție ( nu uit deloc de tehnica “floppy face, floppy fanny” pe care am găsit-o pe profilul thenakeddoula), dar reușesc doar la 2 contracții din 4-5 să fac asta, ceea ce mă frustrează și simt dezamăgire.
Știam că dacă nu îmi relaxez complet maxilarul, nici partea de jos nu se relaxează, astfel că mă blochez și mai tare mental. Oricât conștientizam că puterea e la mine, și că trebuie să lucrez cu corpul meu și nu împotriva lui, nu reușeam îndeajuns.Aud încontinuu de la Alin și Ana: “Relaxează-te!”
Parcă nici nu mai sunt în cameră cu ei, nici măcar nu mai știam pentru ce eram acolo. Uneori îmi reveneam la realitate și le spuneam “Nu mai pot, cred că leșin!” sau “Nu mai pot, îmi vine să vomit!” Nu am leșinat, nu am vomitat, și de putut am mai putut. :))
Îi țineam pe amândoi de mână puternic și lucrul acesta mă făcea să mă simt bine, mai ales când venea o ditamai contracție.
Ditamai contracție = simțeam că urmează să expulzez o minge de bowling prin perineu, timp în care aveam senzația că cineva îmi dă cu barosul în spatele bazinului… toate astea la dilatație de 2.
După o oră de “nu mai pot!” și din când în când cu împroșcări cu sânge prin col, o rog pe Ana să verifice dilatația.
Mă minte și-mi spune că-s 3 cm dilatată (abia după naștere a recunoscut că eram tot 2, dar nu voia să mă blochez și mai tare). Urmează alte 3 ore de contracții, în care eu stăteam ghemuită pe pat. Bebe nu era flectat suficient să progreseze, și nu știam de ce îmi vine să îl expulzez, când nu aveam cum. Eram de câteva ore în faza de tranziție, cea mai dureroasă fază din travaliu, în care multe femei cer epidurală sau cezariană. Chit că simțeam că leșin, nici vorbă să cer una dintre cele două, chiar dacă trecuseră atâtea ore. Doar îmi promisesem eu mie de dinainte! :))
Pe fiecare contracție reușesc să inspir.
La expirare însă, vocalizez încât să îmi ascund țipătul de durere. Nu știu ce am făcut și ce s-a întâmplat, dar pe la 9 fără ceva, Ana se bucură și Alin mi-a zis apoi că a văzut-o pe ea luminată la față, ceea ce însemna că eram pe drumul cel bun.
O aud pe Ana că îmi spune: “Partea cea grea a trecut!”
Imaginați-vă că eu nu vedeam chipuri, eram făcută covrig, am stat încontinuu pe pat, pe o parte și le simțeam doar mâinile pe care le strângeam. În rest, eram într-o altă lume… plină de senza… durere. Chiar durere.
La puțin timp după ce moașa mi-a spus “Partea cea mai grea a trecut!”, vine dra dr. Nirvana și spune “Hai să o mutăm în bazin dacă nu vrem să nască aici!”
M-am bucurat enorm de mult, deși nu puteai vedea asta pe chipul meu. Cu ultimele forțe mă ridic din pat și sunt condusă către bazinul din sala alăturată (se făcuse ora 9:00 AM). Când să intru în bazin, mă mai prinde în picioare o contracție. Încerc să bag mantra “Trece! Trece! Trece!”, și apoi mă ajută toți trei să urc în bazinul cu apă.
Mă pun din start în poziția gravitațională KICO (knees in, calves out), și mă sprijin cu fața de marginea căzii.
Sunt extrem de slăbită și nu îmi pot menține poziția.
Dr Nirvana mă întreabă blând dacă vreau să mă așez cu fața în sus. Inițial refuz, dar în vreo 2 minute îmi dau seama că nu e deloc relaxant pentru mine să rămân în KICO, așa că mă întorc. În sfârșit mă simt relaxată pentru 1-2 minute.
Chiar atunci intră și dr Mohamed Zaher, dar nu se amestecă, doar privește.
Pe fiecare contracție, mi se spune să împing.
Reușesc să împing de 3 ori pe fiecare contracție. Nu știu de unde, Doamne, mai aveam forță să împing cu atâta putere. Simt borbonele de transpirație pe toată fața, și nu știam dacă sunt de la aburi sau de la chin. :)) Încep să vocalizez (cu semi țipăt) pe contracție și acela a fost momentul în care dr. Zaher îmi spune clar “Dacă țipați, nu veți avea energie să împingeți!”.
Am tăcut mâlc, mi-am dat vreo două palme interioare, îmi zic mental “Hai că poți, ești la împins, tot ce ai de făcut este să împingi și apoi îl vei simți pe bebe pe tine și se termină toată durerea!”
Mă uit la Alin și îi spun: “Poți începe să filmezi!”
Peste fix 1 minut și 18 secunde de la ultimul PLAY (știu asta pentru că am verificat privind filmul de 2:36 cu expulzia), și împins din toți rărunchii, Carol este pus pe pieptul meu. Vânăt tot, căci avuse dublă circulară de cordon.
După ce Carol a fost pus pe pieptul meu, mi se eliberează oxitocina la un nivel intens
(în golden hour e vârful cel mai înalt de oxitocină pe care o femeie îl poate elibera vreodată) și simt o mega iubire din start. Nu îmi pot dezlipi ochii de pe fățuca lui.
Sunt mutată cu el pe masă și așteptăm să iasă placenta (care a și ieșit fără să simt vreun disconfort), timp în care îl pun pe bebe la sân să pape colostru.
Întreb dacă m-am rupt perineal
Aveam emoții, căci am început în forță să-mi fac masaje perineale în săptămâna 34, după care le-am abandonat din lene) și m-am bucurat să aud că nu, dar m-am cam zdrelit un pic mai sus (fisură labială). A fost necesar să fiu cusută foarte puțin, și vreo 10 zile am avut nevoie de colac special ca să stau și io ca tot omu’ în mașină sau la masă. Dar cine arată splendid acum? :)) Eu, da. :))
După aproximativ o oră bebe este măsurat și cântărit, apoi vine momentul în care ne mutăm cu el în rezerva de lângă, rezervă care mi se pare că o văd pentru prima oară, de parcă nici nu stătusem 4 ore în travaliu acolo. Eu și Alin rupți de oboseală, dar în același timp entuziasmați și plini de iubire, ne-am uitat la bebe ore în șir, și abia spre seară încolo am adormit.
Așa slăbită cum sunt după această naștere, nu regret nimic din ce a fost, și mă bucur că am luat decizia pentru NVDC ( naștere vaginală după cezariană ) la Armonia. ❤️.
Pe Roxana o găsești aici. Vei descoperi un om interesant, amuzant și „diferit”, în sensul cel mai bun al cuvântului.
Pe aceeași temă, o altă experiență de naștere naturală povestită de o mămică care a născut acasă, poți citi aici.
